You’re two-faced,I’m confused

Cunoşti un om,un om ce pare normal,plin de calităţi,galant şi înzestrat cu o bună dispoziţie parcă veşnică,un om pe care te poţi baza oricând.Bff’s?Nu te grăbi;aşteaptă până ajunge într-o situaţie sub presiune,adevăratul test.

Dacă ai ghinion,atunci se produce metamorfoza de 180 de grade,transformându-se în cea mai nesuferită persoană pe care o vei cunoaşte vreodată.Tunete şi fulgere!Atunci ştii că l-ai cunoscut pe Hommo panicattus.

Recent am dat peste un specimen din rasa respectivă,unul din cei mai reprezentativi,aş spune.Condiţii normale-numai lapte şi miere,complimente peste complimente şi zâmbet de căţeluş;adaugă câteva atmosfere şi obţii cel mai temut dintre pământeni.Un fel de Dr House cu o ironie care se vrea de calitate (nu e),un Fred Flinstone în zilele lui proaste cu ceva isterie de-a lui George din Seinfeld.Da,cam aşa arăta persoana de care vă povestesc.

Fiind o persoană impulsivă,ştiu cât de greu e să te stăpâneşti să nu-ţi verşi nervii pe primul venit care-ţi tulbură statusul de busynervipa,dar am învăţat că acea persoană s-ar putea să nu aibă nicio vină că tu ai pitici pe creier,că ai mult de învăţat/muncit sau că n-ai,domn’le,chef.Pe la 7 ani,la o adică.(talking about cliches)

Eu zic că ţine de bun simţ,nu neapărat de respect faţă de persoana căreia îi arunci flăcări din ochi (deşi,cât rămâi la stagiul ăsta,există şanse de recuperare pentru tine).Respectul e greu de câştigat,şi mai greu de păstrat,dar cu oricât dispreţ ai cataloga pe cineva,tot nu ţi se dă dreptul de a te purta altfel cu o persoană.Zic eu.

Aşa că,dragă Hommo panicattus,dacă tot nu te poţi abţine,măcar poartă-te mai urât şi în habitatul normal,ca să nu se vadă contrastul atât de puternic,înţelegi?

De la Creangă înainte

Dintotdeauna am fost aproximativ un şoarece de bibliotecă printre colegii meu,din simplul fapt că îmi plăcea să citesc.Desigur,niciodată nu am spus nu unei ieşiri la joacă,mai târziu în oraş,dar pe cât se putea,preferam să-mi răsfoiesc cărţile în linişte.Sau în zgomot;televizor,zumzăit,gălăgie de pe stradă sau râsete prin clasă.Nu mă deranja.

Am început clasic,cu veşnicile poveşti nemuritoare.Nici o metaforă,aşa se numeau majoritatea cărţilor la care aveam acces.În clasa I afirmam cu tărie şi superioritate că Slavici şi Ispirescu sunt autorii mei preferaţi.Printre colegi nu erau populari,ei aveau fixuri pe Punguţa cu doi bani-cei care ştiau să citească,deci erau practic anonimi.Sentiment de viitoare hipster-iţă.

A urmat un aplomb de romane de aventură,Robin Hood style,amestecat cu pasiune pentru mitologia greacă,ce nu prevesteau prea mult o viitoare graţie feminină.Alături de asta,mă uitam cam cu dispreţ la “Hercule”,pentru că nu era tradus “Heracle”,varianta corectă,după mine.Mitologia greacă rulled.

După câteva rătăciri de cărţi mai mult sau mai puţin utile (a se înţelege din bibliografia şcolară) am avut perioada de Harry Potter.Şi a fost intensă.Dacă doar le-aş fi citit,ar fi fost ok,că nici naiba nu mi le lua din mână până nu le terminam,dar le şi reciteam din nou şi din nou cu delir pubertin.Şi acum îmi mai fac cu ochiul,dar fac cruce cu limba şi citesc un capitol din Dostoievski şi îmi revin (geek joke;bad one as well)

Dintr-a 8a am decis că e cazul să las Twilight-ul deoparte (da,am trecut şi pe acolo.Un fel de Harry Potter reloaded) şi am început literatura clasică.Universală,bineînţeles,doar eram hipster.Romane de dragoste.Uşor siropoase,da’ clasice.Şi vechi.

De acolo am înaintat eu ceva,sublimul arătându-se sub forma poeziei,în care,orbită de strălucire nu am intrat.Nu de plictiseală,nu.

Am suferit un şoc când am văzut că Faust e în versuri.Am înghiţit şi l-am citit.Avea acţiune,l-am înţeles.A ajuns chiar să-mi placă.

Acum ceva timp am aspirat cu îngâmfare la Dante.Infernul,Purgatoriul,Paradisul,suna bine.Am ales Paradisul pentru început,deşi era ultimul;mă simţeam optimistă.Am mers încrezătoare acasă,cu superioritate-e Dante!Ajunsă acasă,alt şoc-e în versuri?!

Am îndurat cu stoicism primele 5 pagini.Primele 20.Primele 40.La 50 mă înnecam.Cu umilinţă mă declar nepregătită pentru Dante.Sau pentru orice carte în versuri fără o oarecare acţiune,ceva de care să mă agăţ.Urât din partea mea.

Vara asta mă afund în critică.Wish me luck.

Oh,cât am aberat.Şi când te gândeşti că vroiam să scriu despre lumea care nu mai citeşte.

Vise americane de adolescentă quasi-rebelă

Cu toţii am urmărit diferite seriale sau filme americane,mai mult sau mai puţin vechi,mai mult sau mai puţin proaste.Şi pe lângă faptul că înveţi că sub look-ul de tocilar se ascunde bărbatul perfect,câteva pilule de *aham* paracetamol doar sporesc distracţia,iar părinţii se lasă uşor păcăliţi de o păpuşă care-ca să vezi-are înălţimea şi culoarea ta de păr-cât tu sari pe geam să mergi la o petrecere,o fată ajunge să-şi mai dorească unele lucruri.

Trupa din garaj.

Mereu se vor găsi în liceu câţiva puşti talentaţi care să revoluţioneze tradiţiile conservatoare ale şcolii,să ajungă faimoşi,să devină un fenomen,să apară un impresar care să vrea să promoveze un singur/cel mult doi membrii,ei să accepte,trupa să se destrame,chitaristul din umbră devenind tipul din tramvai care cântă pentru un dolar,ceilalţi murind de la o supradoză.

Eu vreau doar o trupă de garaj.N-am mai mult talent decât Inna;dar nici mai puţin.Aşteptăm provincia.

Majorete şi băieţi care joacă fotbal şi poartă aceeaşi jachetă până la absolvire.Peste tot.Fără excepţii.

Filmele vechi ne învaţă cu religiozitate şi solemnitate că majoretele sunt cele mai fermecătoare,superbe,desăvârşite şi cool creaturi de la geaca de pielea a lui Travolta încoace.Şi asta înseamnă foarte tare.Fetiţa anilor ’90 nu vrea să fie Rapunzel.Să fie închisă într-un turn,şi când în sfârşit apare iubitul,ăla să înceapă să o tragă de extensii păr?Unde-s petrecerile?Unde-s cocalarii de zmei cu care va flirta?Pas.Ea vrea să fie majoretă.

Sigur,studiile recente au demonstrat că majoretele nu sunt tocmai lapte şi miere,şi căpitanul echipei de baschet (ăsta nu s-a schimbat,tot e ăla cool;poate uşor mai efeminat) începe să se îndrăgostească de tocilara cu aureolă-augh,scârbos de drăguţă cu toată lumea.Dar asta e,visul rămâne.

Prom night

Înlocuit cu mai puţin strălucitorul banchet românesc,combinat pe alocuri cu balul bobocilor.O chestie hibridă,împărţită în 2 părţi.La distanţe de 4 ani.Nu sunt încântată.

Biiine,au şi petrecerile noastre farmecul lor,dar poţi să înlocuieşti momentul de final în care balurile americane încununează cu succes happyend-ul,ambii parteneri ai cuplului cu năbădăi ajungând Rege şi Regină ,şi personajul negativ sfârşeşind cu punch pe rochie?Priceless.

Şi ar mai fi lucruri drăguţe,cum ar fi carnetul şi petrecerea de la 16 ani,că mereu există un băiat care împarte ziare,că poţi face bani în copilărie tunzând iarba sau că oricând începi să cânţi pe stradă,toată lumea cântă şi dansează cu tine şi-uimitor-ştie şi paşii la perfecţie.Probabil se iau lecţii de dans de la o vârstă fragedă.

Ce avem noi?Liceu,cimitir al tinereţii mele.(damn you,Bacovia!)

Deci blogging

Încep cu începutul?S-ar cuveni.

Onorat auditoriu blogosferic,azi,în fericita zi de 21 iunie al fericitului an 2011,subsemnata a decis să-şi abandoneze cinic vechiul blog,dând pentru totdeauna,(cu laşitate,cinstit vobind) log out,uitându-i parola cu oroarea cu care o fată uită numărul de telefon iubitului care a părăsit-o (dar păstrându-l în agendă,se înţelege),considerându-l copilăros şi nepotrivit deci cu actuala grandomanie a vârstei.Să-i spunem adolescenţă şi să iertăm.

Numele “copertă de carte” a luat naştere în mai puţin de 153 de secunde,fiind categorisit drept unul din acele fenomene demne de menţionat alături de descoperirea lui Arhimede,dar cu un altfel de “evrika”,nu mai puţin sclipitor.Merge.

Ce subiecte vor fi abordate?Dumnezeu cu mila.Să lămurim un lucru-dacă voi avea o perioadă în care voi scrie despre fizica cuantică,despre asta voi scrie.Dacă ajung la romane siropoase Sandra Brown style,e dreptul meu.Fizica cuantică e însă mai plauzibilă.Până atunci,teme din inepuizabila resursă de subiecte-propria mea viaţă.

Nu,asta nu înseamnă că blog-ul ar fi perceput drept jurnal intim sau mijloc de a comunica mai subtil cuiva diferite mesaje de “bagă-mă în seamă” sau “mă-deranjează-asta-la-tine-sper-că-mi-citeşti-blog-ul-şi-te-schimbi”.Deşi se practică.

Nu scriu regulat,nu scriu forţat.Am realizat doar că îmi place şi îmi lipseşte.Şi da,uneori ideile mă dau afară din casă.

Blogging?Blogging.